1917 este un film nou apărut, pe care l-am văzut fără să mă fi uitat înainte la trailer sau să fi citit ceva despre el. Știam din poză că e ceva cu război, plus că titlul mă ducea clar cu gândul la Primul Război Mondial.
Nu am avut așteptări de niciun fel, însă știam că filmul câștigase premiul pentru cel mai bun film la categoria dramă la Golden Globes și de asemenea că Sam Mendes luase premiul pentru cel mai bun regizor în cadrul aceleași festivități.
Inspirat dintr-o poveste posibil reală, filmul urmărește drumul a doi soldați britanici trimiși într-o misiune periculoasă pe teritoriu inamic, drum la al cărui capăt trebuiau să livreze un mesaj care ar fi putut salva viața a 1600 de soldați, printre care și fratele unuia dintre ei.
Filmul m-a ținut cu sufletul la gură, nu știam în avans cum se termină dar cu siguranță speram să se termine cu bine, ca cei doi să ajungă în siguranță să livreze mesajul și să salveze viețile oamenilor. Că s-a întâmplat așa sau ba, nu rămâne decât să mergeți să-l vedeți.
Am fost impresionată de curajul celor doi soldați, de riscurile pe care și le-au asumat să ducă la îndeplinire această misiune pe care nimeni n-o credea posibilă. De la începutul filmului părea că au fost trimiși direct la moarte și odată cu moartea lor să moară și mesajul de livrat și impliciti toți ceilalți 1600 de soldați.
Presiune de a duce pe umeri o asemenea sarcină se transformă în puterea de a răzbi și de a face tot posibilul omenesc și supraomenesc pentru a o îndeplini.
Mi-a plăcut în mod special modul în care a fost filmat, un stil deosebit de filmare continuă/cursivă (care uneori mă amețea puțin) în care actorii merg doar înainte, decorurile, luminile, muzica. Într-un context deloc distractiv, replicile dintre cei doi erau presărate pe ici pe colo și cu umor, iar prietenia dintre cei doi și legătura care s-a creat pe parcurs a fost înduioșătoare.
Am plecat de film impresionată, un pic dezamăgită de cel puțin o întâmplare, mulțumită pe de o parte de final, un pic plânsă și uimită de cât de repede a putut să treacă filmul.
În ultimii ani am schimbat destul de mult genul de filme la care mă uit cu plăcere și mă bucur să descopăr din ce în ce mai multe povești care mi se lipesc de suflet. Aceasta este, cu siguranță, una dintre ele.
Mergeți să-l vedeți, rulează de curând în cinematografe, dacă nu mă înșel chiar ieri a fost premiera. Am observat că atunci când merg la filme bune, parcă și publicul din sală este mai altfel, eu care sunt mai mereu deranjată de câte cineva care râde, vorbește, comentează și practic deranjează tot amfiteatrul (cum mi s-a întâmplat de altfel chiar la teatru, tot săptămâna asta, să am un grup vesel în față care nu avea un comportament tocmai demn de modul în care au ales să-și petreacă seara și anume să vadă o piesă de teatru).
